Capitolul unu. Neb1.

Unde nimic din ceea ce pare că este, nu este, și totul din ceea ce pare că nu este, este

Totul a început ușor, ușooor, ca o boare de primăvară:
– Fuschia? Adică cum vine animalu’ ăsta, fuschia, tăticu?
I se văd doar picioarele, pe care le-ai putea lua lejer drept antenele unui gândac uriaș, pentru că e vârât până la brâu într-un butoi. Dintre doage, vocea-i răsună cum altfel decât dogit, garnisită totuși cu un ecou care-i pune frumos în valoare accentul de oltean bucureștean.
– E o culoare, bre nea Gigi, nu un animal. Ceva între roz și mov. Dar unde să-ți fi ieșit ție în cale fuchsia?
– Dă câlții ăia mai întâi, și-ți spui p-ormă.
Întind șomoiogul spre mâna ce orbecăie la gura butoiului. Cârnăciorii gigeaci înhață smocul de cânepă și coboară spre adâncuri. După doar câteva momente de liniște, izbucnește un strigăt panicat:
-Toni, trage-mă afară d-acilea!
Îl apuc la repezeală de cracii pantalonilor și smucesc, ca la stilul smuls. Se aude un pârâit nasol, dar extracția îmi reușește. Mă prăbușesc pe spate, cu nea Gigi mototol peste mine.
Țâșnește imediat în picioare și-și bagă capul cu totul în găleata cu apă de pe policioară. Hașdoioul bolborosește încurcat. Înțeleg de ce abia când nea Gigi revine în poziția care l-a consacrat pe homo sapiens și întoarce spre mine o fa… nț!, un ch… nț!… na, hai: o încercare nereușită de a combina genetic smoala cu omul.
Meșterul dogar a ratat de foarte puțin doar albul ochilor, fiindcă în rest și-a plantat materie neagră prin toate părțile care contează și care, la o adică, pontează pe post de semnalmente: păr, mustață, ten, sprâncene, pomeți, pleoape, frunte, nas, bărbie. Nu la modul zebră, ci la modul dalmațian, să fie clar peisajul și bine încondeiat personajul, da?
– Ziceai că vrei să călăfătuiești butoiul, nu că pregătești camuflajul pentru vreo misiune.
– Omisiune, tăticu, să-mi saie ochii din cap de nu! Că uitai pe care parte pusei tingirea cu zmoală și p-ormă mă cam spariai când îmi băgai deștele în ea. Că era al dracu’ de ferbinte!
– Treaba e că o să ai ceva de muncă să scoți toată smoala asta de pe tine. Și numai a fuchsia nu arată ea.
– Așa, că îți rămăsei dator, zice și purcede a se scotoci prin buzunare cu mâna stângă (cealaltă fiindu-i cam cătrănită).
Găsește ce căuta abia după ce își scoate aproape tot inventarul la lumină. Adică: o scobitoare încelofanată manual, o batistă cu monograma GM, două pachete de margarină, un “Cod rutier” ediție de buzunar, zece ouă fierte, un praz, un autograf de la Ilie Balaci primit pe o cartelă de pâine din 1988, două bujii, un bidon de ulei plin cu benzină, șaptesprezece monezi de 1 ban și, în fine, un plic pătrățos și boțit ca vai mama lui.
Mi-l întinde, apoi se apucă să-și mâne herghelia de lucruri înapoi în genunile de unde acestea s-au izvodit.
În plic găsesc o invitație din carton alb, pe care artistul de la munca de cretinație a împodobit-o cu steluțe, inimioare și mici cupidoni, toate de culoare fuchsia. Varianta aia electrică și eclectică de rozuliu-movuliu-neon. Dușmana epilepticilor și prietena iubitorilor de palme.
Te ia cu amețeală după nici două fracțiuni de secundă de privit la peisaj, însă textul… oh, textul e un deliciu și face toți banii! Ți-l redau mai jos, cu maximă acuratețe și tonibegană larghețe:


Familiile
Li și Huang Xia, Geta și Aurel Ion
au enorma satisfacție să anunțe căsătoria comorilor lor

Un înger i-a făcut să se întâlnească și să se îndrăgostească
Iar ei vor să fie un singur nume
Ana și Fu
Xia

Călăuziți cu mândrie și satisfacție pe cărările vieții de către nașii
Mioara și Augustin Perpessicius
Care îi vor însoți în Taina Sfintei Cununii
Ce va avea loc la Biserica Ortodoxă din Adunații-Copăceni, sâmbătă, 12 mai 2012 la ora 15:00.

Urmând ca de la orele 18:00 să vă așteptăm cu sufletul deschis la Restaurantul “Ștamps Elizeu”, situat pe Strada Principală, să ne bucurăm cu toții de fericirea mirilor, părinților și nașilor și totodată să le oferim acestora un frumos ștart în viață.

La dorința mirilor, vă rugăm să aveți ceva fuchsia asupra Dumneavoastră la cele două evenimente.


Abia după ce recitesc pentru a treia oară magicul text, reușesc să-mi desprind privirea din bucata de carton. În fața ochilor îmi joacă, într-o horă dementă, stele, inimi și cupidoni fuchsia. Printre ele, chipul dalmat al lui nea Gigi privindu-mă ciudat.
– Ce e, mi-a ieșit un corn de inorog în frunte cât am citit minunea asta?
– Olog nu, da’ ți se învârt ochii în cap, de zici că tomnai ce ieșiși din discotecă de la pretenu’ Digeiar. Frumoase vorbe colo-șa, este?
– Cel puțin artă cu “a” mare, dacă nu cumva chiar artă cu majuscule. Dar cum a căzut fericirea pe tine, să fii invitat la acest extraordinar eveniment?
– Păi de la văr-mio Augustin, nu? Primarele d-aci, din Adunații.
– Pe care-l cheamă Perpessicius? De ce nu mi-ai zis niciodată că ai în familie un urmaș al lui Perpessicius?
– De ce, fuse om mare ăsta?
– Cam da. Unii zic că a fost cel mai mare critic român. Peste Călinescu, adică.
Grimasa lui nea Gigi mă anunță că am început să vorbesc limbi străine, iar el tocmai ce și-a concediat translatorii:
– Io crezui că era ceva cu dacii și romanii, tăticu, că suna așa, într-un mare fel. Da’ crâctic? Pfff, cine l-o fi păcălit pe Gusti când își schimbă numele?
Și-mi explică scurt pe doi că pe văru-său îl chema de fapt Purcel, ca pe tot neamul lui, dar după Revoluție voise să intre în politică și a făcut cerere la tribunal de schimbare a numelui, în ceva mai comercial.
Ne aflăm chiar în parohia lui Augustin Perpessicius, la Adunații-Copăceni. “La moșie”, cum zice nea Gigi. Care a moștenit aici o casă bătrânească și niște hectare de pământ de la o rudă îndepărtată, acum niște ani. Pământul l-a dat în arendă, dar casa a păstrat-o, pe post de “locuința mea de țară e la vară” (nea Gigi dixit).
Are grădină, vie și niște pruni în jurul casei. Mai un castravecior, mai o roșioară, mai un strugurel sau o prunicică, “e bine cât să nu fie rău”, vorba lui. Ca să nu-ți zic de vinul și de țuica “originare și naturiste, tăticu, ca lăcrimile lu’ Dobrin și sângele lu’ Iancu Jianu”. Nu că ar fi el lucrător cu paharul – dimpotrivă – dar îi place mult procesul tehnologic de manufacturare a licorilor amintite.
Mă rugase decuseară să-l reped până la Adunații, că avea mașina în service. Cu ceva zile în urmă, intrase unul în el și îi făcuse zob partea din spate a Loganului pe care taximetrește. I-am oferit mașina mea, dar m-a refuzat categoric: “conduc Dacia de peste patruj’ de ani, tăticu, doar n-o să mă apuc s-o înșel taman acu'”.
Suntem în șopronul din spatele casei, o construcție din lemn care ține loc de pivniță, laborator, bucătărie de vară, topitorie, rampă de lansare, atelier multifuncțional, garaj auto și cam orice altceva îi cășunează la moment meșterului fărâmar. Fiindcă dânsul este o surpriză continuă pentru comunitatea științifică și inginerească mondială, da. Îi iese uneori câte o chestie de înțepenești (briceagul elvegigian pe care mi l-a meșterit mie este un excelent exemplu în acest sens), dar de cele mai multe ori, dă niște dume de roșește până și cernoziomul din Bărăgan.
Acum, bunăoară, se învârtise de o trebușoară care presupunea deloc tehnologie, dar multă îndemânare și precizie: să redea folosinței un butoi de 350 de litri care, după aspect, văzuse Marea Unire pe vremea când era un tânăr butoiaș.
De unde știe nea Gigi cum trebuie procedat în asemenea cazuri, întrebi? Simplu: a făcut o căutare pe net cu Brrr-Brrring. Adică a întrebat prin stația din mașină dacă are idee vreun coleg cum se repară butoaiele. Nu știa niciunul, dar se nimerise ca un client să audă discuțiile și intervenise cu povești despre bunicul său, care fusese de profesie profesor universitar până în 1947 și de ocupație dogar după aceea, până la pensie, în 1969.
Așa a aflat nea Gigi de smoală, câlți și călăfătuire. De unde tot restul acțiunii.
– Și? Te duci la nuntă?
– Păi tu ce crezuși, că pentru mine încercai să repar butea? Ca do pentru tinerii miri, tăticu!
– Un butoi gol? întreb.
– Cum gol, păcatele mele? Îl umpleam cu vin de-al meu. Bine, nu plin-plin, da’ la fro 200 de kile, sigur găseam să le pui.
– Și cum te gândeai să procedezi, dacă butoiului îi lipsește capacul? Chemai niște hamali să-l care, ca pe o cupă uriașă?
Nea Gigi mă privește cu ochii mari, vădit perplex. Apoi își trântește dreapta însmolită peste față:
– Iote drăcia dracu’, că îmi scăpă în tontalitate axpectu’!
Treaba e că mâna rămâne lipită de figura neagigeacă. Smucește de câteva ori din cot ca să o desprindă, dar singurul efect pe care îl obține este să alunge cele trei mâțe oploșite în șopron, pe motiv de răgete pe care le emite la fiecare mișcare.
– Tăticu, rămăsei în ambuteaj ici-șa. Nu poci neam să-mi iau mâna de la față.
– Haidem afară, că e mai multă lumină, să mă uit.
În bătaia soarelui, tabloul nu-i deloc încurajator. Smoala de pe degete trebuie că a făcut priză cu smoala de pe față, rezultând astfel o îmbinare perfectă între tegumente. Nici nu se mai înțelege care-i buric și care-i obraz, îți spun!
– Nu arată prea bine, zic cu voce tare. Nu-i nici o șansă de a rezolva noi problema, trebuie să te vadă cineva.
– Mă duci la despensar pentru atâta lucru, păcatele mele?
Și iar smucește o dată, și iar îi trage o țâpuritură, de ridică un stol întreg de grauri din via de lângă casă.
– Omule, înțelege că nu-i de șagă. O să rămâi fără jumătate de față, dacă insiști cu manevra asta.
Îi flutur invitația prin fața ochilor:
– Și numai mâine nu-i poimâine, când trebuie să te prezinți în cea mai bună formă la nunta la care ești așteptat cu satisfacție de atâtea și atâtea persoane. Și cu ceva fuchsia la tine!
Nu știu dacă vorbele mele, sau lacrimile de durere provocate de ultima încercare de eliberare a dextrei, îi conferă privirea docilă pe care mi-o servește, cert e că se declară întru totul de acord cu propunerea pe care i-am făcut-o:
– Bine, tăticu, mă ‘c să-ncui casa și p-ormă mergem. Decât numa’ să-mi zici cu fuschia asta, de unde fac io rost de ea. Ai tu cevașilea în genu’ p-acasă?
– Nu prea. Știi că nu suport multe culori în ceea ce privește garderoba. Dar găsim sigur ceva pe fuchsia la orice magazin mai răsărit. O batistă, o bandană, o cravată, vedem noi.
– Păi deci tre’ să mă duci tu, că io nu prea știu cu magazinele astea moderniste, tăticu. Auzi, da’ ce crezi, fuschia ăsta e din cauză că lu’ băiatu’ de se căznătorește îi zice Fuschia?
– Hm? consoanizez a întrebare.
– Păi lui îi zice Fu și Schia, deci împreună face Fuschia, nu? Decât numa’ dacă la ei, la japoneji, n-o fi pe dos, și atuncea îi zice Schiafu.
Îmi arunc privirea pe invitație. Are dreptate olteanul meu, Fu Xia îl cheamă pe viitorul ginerică. Nu observasem acest amănunt la cele trei treceri prin text.
– Decât numa’ dacă n-o fi cumva chinez, îl imit. Că mie după nume așa mi se pare. Japonezii n-au sunetul “X” prin limba lor.
– Ulio, tăticu, păi chineji? Iar?
Spre binele și propășirea ta psihică, sper că ți-ai năclăit deja degețelele în borcanul cu miere care este romanul polițist de aventuri tonibegan, da? Așadar, ar cam trebui să îți amintești de fabuloasele întâmplări pe care le-am trăit împreună cu nea Gigi în “111 Numărul Fierei”. Și de miile de chinezi pe care i-am înfruntat pe plaiurile transilvane cu ocazia respectivă. Dacă nu sau nu, știi ce ai de făcut.
Din vorbă-n ciorbă, degajăm terenul și ne instalăm în Arcul Verde, adică Volkswagen-ul Beetle pe care măndel îl folosește pe post de șaretă proprie și personală. Îl ajut pe nea Gigi să se încentureze, fiindcă din cauză de dreaptă imobilizată, omul e lejer stângaci. Pun semnalul să mă înscriu în circulație și zbang! destinul vine să…
Lasă, că-ți zic după ce dai pagina.