Unu

Beleaua și-a dat cep într-o pașnică zi de vineri, pe la prânz.
S-a întrupat la ușa mea sub forma unei adolescente mioape și purulente, cu forme incerte, dar de dimensiuni comparabile cu șifonierul în care bunică-ta ține la păstrare cele douăzeci de seturi neîncepute de așternuturi de pat. Avea o voce pițigăiată și părea să fie în posesia unei viroze în stare perfectă de funcționare. Sistemul ei de ventilație dădea rateuri serioase, iar trompa n-o mai folosea decât pe post de bompres:
– Ăăă… mbună dziua, mbă scuzați că mbă berandjez…
I-am deschis doar în boxeri, pentru că abia ce-mi teleportasem în găoace materia dimpreună cu spiritul aferent, iar țârâitul soneriei mă surprinsese în plin proces de schimbare a pieilor. Tanti Mitza, care mi-e mătușă bună, fiindcă ea și Mamina au supt de la aceeași țâță (cum intri, pe dreapta), susține că între mine și păpădie nu poți găsi deosebiri nici dacă te chiombești cu Hubble, așa că nu mă miră deloc reacția tinerei juninci în momentul în care periscoapele îi focalizează pe fizicul meu. Cei 10 km pe care îi alerg zilnic trebuie că se văd în 3D pe epidermă, ce părere îți faci?
– Pot să te ajut cu ceva, drăguță?
– Mdeafoasdră ‘teți mdobmnu’ Toni?
– Non-stop, ca să zic așa.
– Mbăi… mbeniți rembede, e… e…cinemva mbort acolo – fătuca întinde un braț gros cât bicepsul unui boxer de categorie grea și-mi arată direcția străzii.
Probabil că am o privire la fel de inteligentă ca o bovină încrucișată genetic cu o bâtă de esență tare, fiindcă primesc mintenaș un supliment de date:
– ‘Cea un mdobn mde djos să urc mbână mla mbandru să-l chem mbe mdobnu’ Toni, că v-a mbăz’t bemind acaz’. Mbz’nteți mde la Mboliție?
Nț. Dar am lucrat ani buni în Serviciile Secrete. N-aș fi plecat, că-mi plăcea de mor, dar m-am încurcat cu fata cea mică a șefului meu, iar asta mi-a cauzat fatal la carieră. Acum sunt consultant independent pe probleme de securitate și am printre clienți cam toate marile companii care oferă servicii de protecție și pază în mica și vioaia noastră țărișoară.
Trag la repezeală pe mine hainele pregătite pentru alergat (tricou cu mânecă scurtă, pantaloni lungi) și încalț niște espadrile. De-aș fi știut atunci pe unde mă va duce cazul ăsta, îți dau în scris (na!) că aș fi fost mult mai atent la manevră.
– Hai să vedem despre ce e vorba, îi spun fetei după cele circa șapte secunde cât a durat operațiunea “îmbracă-te, că nu-ți fac nimic”.
Până ajungem la parter aflu că o cheamă Iulia și totodată constat că nu am luat nimic cu mine după ce am ieșit din casă și am trântit ușa în spatele meu – nici chei, nici telefon, nimic. Am yală automată la ușă, deci m-am încuiat fain frumos pe dinafară. Drace!
În fața blocului zici că e manifestație. Și nu lipsesc nici lozincile de rigoare: “Faceți loc, faceți loc!”, “Chemați Salvarea!”, “Sunați la Poliție!”, “Georgică, moșulică ăsta mi-a pus mâna pe cur!”. Deși are suplețea unui hipopotam, Iulia reprezintă totuși o masă deloc de neglijat. Se rostogolește prin mulțime și-mi face pârtie prin straturile de curioși, așa că ajung instantaneu în față.
Întinsă pe trotuar – dar ce spun eu aici! – fleșcăită de parcă ar fi aruncat-o cineva din avion, zace o femeie de circa 30 de ani, nici grasă, nici slabă, nici înaltă, nici scundă, nici urâtă, nici frumoasă, înțolită în uniforma tradițională a corporatistelor – deux-pièces, bluză albă, pantofi cu toc jos. Singura chestie cu adevărat remarcabilă la ea este un furuncul de mărimea unei căpșune care i-a crescut fix în vârful nasului. E roșu, semeț și, la fel ca Muntele Fuji, are creștetul alb, însă nu din cauză de zăpadă, ci de puroi.
Așezat pe ciuci lângă ea stă domnul Ionescu, pensionarul meu de vecin de la parter. Acesta țâșnește în picioare când dă cu ochii de mine, de zici că stătuse pe un arc până atunci:
– Toni, ce noroc că erai acasă! Nici nu mai îmi simțeam picioarele, zău așa.
– Ce s-a întâmplat?
Mă aplec asupra femeii și o cercetez rapid de semnele vitale. Lipsă la apel.
– Eram la geam, îl pândeam pe poștaș. Știi, azi vine pensia și… e moartă, ce crezi?
– Nu știu, se poate. Dar ar putea la fel de bine să fie și într-un șoc cataleptic, îi răspund cu amabilitatea mea binecunoscută. Așa, erați la geam și?
– Femeia asta venea în fugă de pe partea cealaltă a străzii. Părea foarte speriată și se tot uita în spate, de parcă ar fi urmărit-o cineva, dar oricât m-am străduit să văd, n-am observat pe nimeni. Și când m-am uitat iar la femeie, am văzut-o aici, încremenită în poziția în care o vezi acum. Am dat fuga afară și am rugat-o pe o fată care tocmai voia să intre în scară să urce până la tine să te cheme.
– Togmbai mbă dugeam la o mbriedenă care mblocuiejte aici, mă lămurește Iulia.
Cum nu văd nici o geantă prin preajmă, purced la un mic inventar al buzunarelor de la sacoul femeii. Deformație profesională, ce vreți! Într-unul din ele găsesc o carte de vizită, veche și paradită, pe care deslușesc cu greu cuvintele “Violettta” și “Medium”, precum și un număr de telefon. V-ul este un A răsturnat, iar cele 3 t-uri sunt de fapt 3 cruci, cu cea din mijloc puțin ridicată deasupra celorlalte două.
– Nu avea o geantă sau poșetă sau ceva în genul ăsta, dom’ Ionescu?
– N… N… Nu sunt sigur, n-am văzut, Toni. Ți-am spus, m-am uitat mai întâi să văd de cine fugea, abia apoi la ea, când era deja – hm! – moartă. Și când am ajuns lângă ea, nu avea nimic ca o poșetă, de asta sunt absolut sigur!
Ciudat! O femeie fără poșetă e ca un dromader fără cocoașă. Pur și simplu femeile nu pot supraviețui fără lucrurile esențiale – ruj, rimel, fond de ten, pensetă, anticoncepționale, chitanțe și celelalte 1001 de articole pe care le au permanent la ele.
– A sunat cineva la 112? întreb în direcția spectatorilor care ne urmăresc atenți să nu scape nici un detaliu.
Din depărtare se aud deja niște sirene hăulind, așa că nu se mai obosește nimeni să îmi răspundă. Și într-adevăr, în mai puțin timp decât i-ar lua unui politician să spună o minciună, în dreptul nostru pe stradă opresc în scrâșnete de frâne o mașină de Poliție și o ambulanță SMURD, plus o mașină de intervenție de la Securesse, una din companiile de pază și protecție pe care o am de clientă. Năvălește în galop spre noi o ceată compactă de cetățeni. Doi dintre ei poartă o brancardă.
Medicul de pe ambulanță face oficiile sondând mai întâi orificiile vizibile ale femeii, apoi îi cercetează minuțios corpul. Ridică neputincios din umeri:
– Nu mai e nimic de făcut. Băieți, luați-o, o să o ducem la Institut să determine cei de acolo cauza decesului.
Unul dintre polițiști nu pare să fie de aceeași părere:
– Stați puțin, poate e nevoie să vină legiștii aici. Dacă moartea a fost violentă…
– Cel mai probabil a făcut un stop cardiac, i-o retează scurt medicul. Nu prezintă răni sau urme de lovire, doar niște contuzii ușoare cauzate mai mult ca sigur de cădere.
– Bine, dar să încercăm cel puțin să-i stabilim identitatea, nu se dă bătut polițistul.
Mă prezint și-i prezint pe scurt situația. Nu știu de ce, dar trec sub tăcere cartea de vizită găsită asupra femeii. Îi fac un semn discret și domnului Ionescu să se abțină de la confidențe, când observ că e pe cale să-și ia limba la scărpinat. Polițistul ne ia datele de identificare și ne informează că în caz de nevoie o să ne cheme la secție să dăm niște declarații. Tocmai când termină cu noi, apare un coleg de-al său cu un burete și-și șterg cu toții prezența, dimpreună cu ambulanța devenită între timp mașină de aprovizionare cu răcituri pentru morgă. Pe trotuar nu a mai rămas nici urmă din trecerea femeii cu furuncul. Cioporul de curioși s-a risipit în toate cele patru zări, să-și hăituiască existențele banale care astăzi, printr-un noroc chior, le vor fi fost condimentate de un nesperat “auzi dragă ce mi s-a întâmplat!”.
– Toni, de ce nu le-ai spus nimic polițiștilor despre cartea de vizită pe care ai găsit-o la – hm! – decedată?
– Nu știu dom’ Ionescu, am avut – ca să zic așa – un fel de sentiment.
– Lasă, că nu te cunosc de ieri de azi, vrei să dai de fir de unul singur și să pui pe urmă Poliției întreaga poveste pe tavă.
Al naibii moșu’! N-aveam o imagine chiar atât de precisă pe radar, m-am bazat doar pe instinct când mi-am însușit dreptunghiul ăla de carton, dar acum, ce s-o mai dau cotită, cam asta mi se zbate printre neuroni, da.
– O să încerc, sigur. Vă rog doar să păstrați discreția asupra acestui mic amănunt.
– Dacă promiți să-mi povestești cazul când îi dai de capăt, face el. Mă intrigă la maxim femeia asta care a murit practic sub ochii mei, fugărită de cineva înspăimântător și invizibil și care nu avea nici un fel de act asupra ei, ci doar un coș cât turnul Eiffel în vârful nasului.
Dacă n-aș ști că e un fost inginer de aviație, văduv și necredincios în cele nelumești, l-aș bănui de puteri oculte, atât de fidel mi-a redat gândurile.