01:00 a.m.

Stau pe pisc cu-n pix în plisc

– Bun așa?
Mă uit peste umărul lui, grijuliu să pun într-o lumină cât mai splendidă opera ingigească, folosind lanterna-stilou pe care o țin înfiptă ca pe un trabuc în gură.
– O idee mai la stânga. Să nu calce peste celălalt cablu electric, că ne bronzăm definitiv. Așa, perfect, acum fixează-l zdravăn.
Zici că e un instantaneu din “Lacul Lebădoilor”, pus în scenă de Ansamblul Artistic al Pensionarilor Armatei, cu nea Gigi pe post de prim-solist: e întins pe vârfuri, cu mâinile grațios ridicate în aer. Îl imit, la nici un metru în spatele lui. Amândoi sprijinim un fir lung, negru și subțire.
Își coboară cu mari precauții caraba dreaptă și o strecoară ușurel în buzunarul de la pantalon. Scoate la aer pistolul pe care i-l dădusem cu nici 5 minute în urmă. Insistase ca un copil care râvnește la acadelele multicolore ale vânzătorilor ambulanți de prin parcuri să aibă și el șansa să facă pe “caiboiul”.
Îl aud cum înjură apăsat, printre dinți.
– Probleme, nea Gigi?
– Rămase fără încărcător pistolu’, Toni. Dacă zic că aș împușca niște fabricanți chineji, iote, chiar acu’, se cheamă că tot io-s ăla rasistu’, nu?
– Nu, bre. Rasist ai fi dacă ai fi zis că vrei să împuști niște galbeni. Așa, se cheamă că ești xenofob.
– Xilofob? D-ăla cu ciocănele care cântă, tăticu?
– Lasă, că-ți explic cu altă ocazie. Acum ce ne facem? Rămâi aici, pe post de stâlp?
– Poți să vii tu să mă pipăi pe bulanul drept, cam pe la șosete? Crez că-l simții pe încărcător colo-șa, da’ nu mă pot mișca neam.
Pot.
Și îl.
Partea bună e că într-adevăr, găsesc încărcătorul între cracul pantalonului și gleznă.
Partea proastă e că nea Gigi se dovedește gâdilicios prin părțile respective ca o cutie întreagă cu praf de scărpinat. Iar manevrele mele îi provoacă o criză teribilă de râs. Mai bine decât o criză de bilă, sigur, dar te rog să reții că atunci când râde nea Gigi, e urgie!
Cunosc oameni care și-au încheiat pe bani grei asigurare de răspundere civilă doar ca să poată spună bancuri atunci când e și el de față. O dată, pentru că nea Gigi ai zice că o să se facă bucăți sub ochii tăi: se înroșește, se contorsionează, zvâcnește necontrolat în toate direcțiile și în general, se comportă ca o persoană aflată în pragul unei crize de epilepsie altoită cu niscaiva apoplexie. Iar a doua oară, pentru asistență: hohotele pe care le emite nea Gigi au o asemenea forță și decibeli, că riști să fii judecat pentru genocid dacă bancul a fost prea bun, sau herțurile prezente aveau șaibele slăbite.
Dar chestia cu adevărat nasoală e că batalionul de trupeți care intră în pas alergător în incintă, în timp ce de undeva se apasă pe un buton și se face lumină ca ziua în amiaza mare, nu găsește nimic amuzant în prezența noastră la locul faptei. Ce zici, să mă apuc să-i gâdil și pe ei? Nț, nu merge, vericule!
Chiar dacă mi-ar crește brusc 100 de brațe, n-aș avea prea mare succes. Căci se știe, asiaticii nu se gâdilă deloc, fiindcă lor li se scoate glanda gâdilară, împreună cu amigdalele, imediat după ce împlinesc 3 ani. Iar omulanii aici prezenți au ochii la fel de oblici precum unghiul sub care cad razele soarelui la Polul Nord.
Cei mai mulți dintre ei sunt dotați cu pistoale-mitralieră cu țeavă scurtă, dar sunt câțiva care s-au înhămat la niște bazooka numai bune să facă din Stația Spațială Internațională un feeric spectacol de artificii, în caz că vreun interlop ar vrea un cadou mai deosebit cu ocazia aniversării primelor 3 luni de libertate.
– Yo chi ku mas oto! latră un gradat spre noi, fluturând un pistol în aer.
Socotesc pe degete: arabă, engleză, franceză, germană, italiană, maghiară, rusă, sârbă. Opt. Limbi în afară de română, în care măndel se exprimă cursiv și conversează ca un nativ. Mda, eram sigur că mandarina era fix printre alea două dește rămase libere, da’ voiam să fiu precis. Ce pot să fac, spune și tu? Ridic din umeri, scot pe interval surâsul de rechin trimis să facă piața de pește și zic:
– Auzi, miss Lemon? Nu mai bine ne duci tu direct la căpitanul tău? Scutim timp prețios cu explicațiile, și când timpul înseamnă bani…
– Ne lași cu textele astea ieftine? mi-o retează o voce cu un timbru ca al lui Leonard Cohen seara, după concertul din barul “The Heavy Smokers”. Faza cu “time is money” s-a fumat de când era bunica fată mare.
Periscopez zona, să dau de sursa generatoare de perle la bucată. E un nene în scaun cu rotile. Și când zic “nene”, îmi asum un risc baban, deoarece arătarea este de o androginie rară, cum numai în SF-uri întâlnești.
E subțire, are un ten de zăpadă proaspăt așternută, păr negru care-i cade în bucle până la umeri și ochi pe care, dacă aș scrie literatură de înaltă ținută artistică, i-aș asemui mintenaș cu niscaiva mure răscoapte. Dar cum măndel scrie din preaplinul vintrelor sale, au ba din cărțile de teorie literară, îți spun doar atât: are doi ochi ins(ul)[a], de te bagă în boală. Vorbește o română foarte corectă, dar undeva, în spate, se distinge un accent teuton care l-ar face să ciulească urechile pe Bismarck.
– Cu cine am oroarea? fac eu pe niznaiul.
– Baronul von Malleff. Și ai nimerit-o mie-n sută pe asta cu oroarea, prietene.
Albert von Malleff, mda, desigur. Descendent al unei vechi familii prusaco-luxemburghezo-austriace, care a dat de-a lungul vremii generali, oameni de stat și câțiva criminali în serie în 4 din cele 5 țări vorbitoare de germană din Europa. La ce îmbârligături trebuie că există printre mitocondriile lui, mă surprinde că individul e doar un androgin paraplegic.
Omul a cumpărat acum niște ani Castelul Bethlen și domeniile aferente din Criș, un sat aflat la douăzeci de kilometri de Sighișoara. Aici și-a mutat nu doar domiciliul, ci și sediul multelor sale companii, întrucât domnul baron e unul din cei mai țăpănoși investitori străini din România, cu tinichele primite de la Președinte și mici cu muștar serviți cu Premierul la inaugurări de șosele construite de Strassbang, concernul de construcții și totodată perla coroanei familiei sale.
Îți spun toate astea nu ca să-ți umplu ție orificiile cu chiftele, iar mie pagina cu pixeli, ci ca să-ți dai seama cam pe ce becuri călcăm, nea Gigi și cu mine… bine, fie!, mine și cu nea Gigi, ținând cont că ne-am înfiripat puțin după miezul nopții în ogeacul barosanului cel baron (sau baronului cel barosan) pentru oareșce manevre. Și încă pe autoinvitatelea, firește! Plus nițel prin “refracție”, vorba lui nea Gigi.
Și acum mă scuzi că te las în punctul ăsta cu explicațiile, dar acțiunea necesită atenția mea nemijlocită și imediată:
– Ma re su nici oro sega, zice von Baron către gradatul împistolat care se nedumerise la noi nițel mai devreme.
La care Galben-ca-Șofranul se trage într-o parte și-și martirizează nițel limba (de organ zic), transmițând tovarășilor săi ceva ce seamănă al naibii de bine cu un ordin. Mă trezesc împreună cu nea Gigi că suntem luați la ochi de întregul batalion, inclusiv de băieții ăia mai gospodari, dotați cu bazooka.
– Dădurăm de beleaua dracului, tăticu! Gălbiorii ăștia ar cam vrea să ne ia pieile la prelucrat cu plumbi, după câte văz, face nea Gigi, ușor îngrijorat.
– Von Malleff, sire! Baroane! Știu, chestiunea arată destul de mov, dar există o explicație simplă și pertinentă pentru prezența noastră aici și acum.
Ai zice că măcar de pamplezir Albertvonul nost’ ar mima o minimă curiozitate și m-ar lăsa nițel să discursez, nu? Ei bine, nu, frățicule! Omul e grăbit nevoie mare să se întoarcă în cârpe, sau la activitățile oneroase din care l-am întrerupt.
– Sega! strănută Sângerimea Sa Albastră către detașamentul de pionieri.
Aș pune la bătaie tot tezaurul de la Moscova contra una bucată bețigaș folosit de urechi că acest cuvânt înseamnă “foc”, dar tenul meu cel finuț mă atenționează să o lăsăm pe altă dată cu prinsorile.
Îl apuc zdravăn pe nea Gigi de un braț și îl trag după mine cu viteza fulgerului. Ne prăvălim ca doi berbeci în grămada ordonată de chinezi. Cum suntem cocoțați pe o platformă de lemn situată la vreo doi metri sub plafon, avem avantajul să le cădem pleașcă în cap micuților de la oareșce altitudine.
Prăpăd facem. Pe cei pe care îi atingem direct, zgomotul de oase zdrobite ne anunță că îi scoatem pe loc din luptă, iar unda de șoc care suntem pune la pământ mai bine de trei sferturi din poporul purtător de uniformă și armă letală de foc. Nu-i vreme de recensăminte, totuși, avem chestiuni mai presante pe ordinea de zi.
Înșfac un pistol-mitralieră de la unul din spicele secerate și-i proptesc țeava scuipătoare de foc lui von Malleff fix între ochi. Trag piedica, ca să nu existe nici un fel de dubii asupra bunelor mele intenții:
– Domnule baron, vă rog să le dați ordin gărzilor dumneavoastră să arunce armele.
Mă privește cu ochii lui mari și negri, care ar fi putut să-l ajute să-și câștige o pâine cinstită ca iluzionist, dacă n-ar fi avut ghinionul să se nască într-o familie putredă. De bogată. Îmi citește hotărârea via superbii mei iriși, opere complete.
– Me ne su li chiu shu!
Nu se stinge bine ecoul silabelor mandarineze, că se și aud căzând la pământ conservele cu plumbi. Frățicule, cine zice de disciplină și de nemți n-a dat încă nici o tură prin Asia, îți spun!
– Nea Gigi, zic fără să mă întorc și fără să-mi dezlipesc retinele de pe cele ale lui von Malleff, ia dă o tură pe la băieți și strânge focoasele, să nu le vină vreo idee creață. Și începe cu tovărășelul ăla cu pistol. Dacă e vreunul care comentează, ai dezlegare la capete în gură. Clar?
Fiind oltean de la mama și tata lui, pălitura aiasta crâncenă e arma letală a lui nea Gigi. Într-o încăierare, acum câțiva ani, am degustat și eu una bucată pe care mi-o servise din greșeală în grămada dezordonată în care ne aflam. Zici că te-a lovit TGV-ul de Paris în plină figură, zău!
– Clar precum cristalul! Auzi, Toni, da’ cu armamentul colectat ce fac, tăticu?
– Pune-l grămadă aici, lângă mine și dombaron.
Tac ca un pește, nu-l slăbesc din ochi pe von Malleff și nu clipesc decât după ce clipește el. Omul e prin natura sa un animal sociopat și modul prin care îl faci să coopereze la marele fix este să îi arăți că a întâlnit un sociopat și mai mare decât el.
Nu știu cât rămânem așa. Poate 5 minute, poate 10.
– Gata, tăticu, astea-s ultimele podoabe.
Mica opera puffa a lui nea Gigi n-ar avea nici o greață să stea la masă cu dealul Bobâlna, îți spun! Și cu bănetul pe care l-ai încasa de pe grămada de arme pe piața neagră, te-ai învârti lejer de o flotă măricică de Rolls-Royce-uri. Fluier admirativ:
– Stimate domnule baron, sper că nu ați mutat arsenalul NATO în aceste locuri pașnice. Nu de alta, dar de la Țepeș încoace…
– Ce știi tu despre Vlad Țepeș, vierme?
– Suficient cât să pot să-mi mănânc cerealele la micul dejun, fără să înghit cu noduri sau să dau la boboci. De pildă, știu că a fost un mare iubitor de nobilime. Atârna câte o măslină de boier în scobitoare ori de câte ori visa urât noaptea. Și cum a vărsat mări de sânge la vremea lui, presupun că Vlăduțepeșel servea câte un coșmar vâscos la fiecare 2-3 minute.
Tace. Dar îl văd cum își încleștează mâinile de cotiere atât de tare, că i se albesc încheieturile.
– Mă scuzați dacă v-am atacat la clasa socială, Înălțimea Voastră Înscăunată, n-a fost cu intenție. Eu nu voiam decât să vă explic situațiunea aici prezentă, în toată splendoarea ei crudă, iar dumneavoastră ne-ați…
Dar nu apuc să-i ce ne-a, pen’ că o explozie colosală, care răbufnește de undeva de afară, vine să-mi taie net macaroana.
Cum am un stroke mai crâncen decât Patzaichin la Olimpiada de la München, n-am apucat deloc să-ți zugrăvesc peisajul în care Marele Penel (Toni, încântat de cunoștință) a plasat acțiunea de față (care te și răsfață):
Suntem pe domeniul lui von Malleff, într-o clădire lungă și îngustă, plasată imediat în stânga intrării principale. După conformație, aș zice că sunt fostele grajduri ale familiei Bethlen, restaurate de dombaron, dar încă neredate utilizării lor inițiale. Clădirea e înzestrată pe latura lungă care dă înspre domeniu cu geamuri înalte și, cu excepția platformei care înconjoară cei trei pereți orbi precum puii de mâță proaspăt fătați, e cu desăvârșire nudă.
Ajutat de nea Gigi, cu nici jumătate de oră mai devreme, plantasem o foarte șmecheră cameră video pe acoperișul ei și tocmai ne munceam să o conectăm pe șestache la rețeaua electrică a clădirii, când a năvălit peste noi armata vonmalleffească.
Te lămuresc într-o clipită ce căutam pe acoperișuri la montat de ochi de Big Brother, dar mai întâi stai să-ți zic post bubuitus traumaticus cum devine cazul, hochey?
Geamurile se fac țăndări și peste noi năvălește o duhoare cumplită de carne arsă, dimpreună cu țipete care nu mai au nimic uman în ele. Galbenii din jurul nostru devin galben pal, iar ochii li se transformă din liniuțe oblice în paranteze rotunde. Câțiva încep să tremure, iar pe trei îi surprind făcându-și cruci repezite, că nu degeaba ortodoxia e singura credință dreaptă, nu?
Bun, chestia e că îmi convine de minune trebușoara. Arunc cât colo pistolul-mitralieră:
– Nea Gigi, haidem! Și băgăm mare, da?
Apucăm fiecare câte un mâner al scaunului lui von Malleff, care manifestase față de explozie la fel de multă emoție ca un greiere în fața unui tablou de van Gogh, și o întindem cu viteză maximă spre ieșire. Că nu-i vorbă, dezarmasem noi orezăria, dar numeric vorbind, omuleții ne copleșeau din orice direcție ai fi privit lucrurile și, mai devreme sau mai târziu, ne-ar fi făcut felul, fără doar și poate.
Până apucă iubitorii de ceai să se dezmeticească, am și ieșit. Afară, ca la revoluție. O clădire din apropiere arde cu flăcări lacome, e o viermuială de oameni de zici că ai nimerit la ora de vârf într-o gară din India, se aud răgete și chirăieli în diverse limbi, o voce răgușită îl strigă pe Ghiță, iar colac peste pupăză, cineva dă drumul la un bocet care-ți pune instantaneu pe masă creierii pané, dimpreună cu o tocăniță de măruntaie.
Ne tragem mai într-o parte și evident că, date fiind împrejurările, rămânem Neo. Bservați.
– Domnule baron, cotețul dumneavoastră dă semne că are mare nevoie de un cocoș care să facă puțină ordine în poiată. Plus niscaiva meseriași în ale mistriei și bidinelei, dar cred că în privința asta nu e cazul să fac un desen, nu?
Îți spun, băiatul ăsta ori e defect complet, ori trăiește singur pe planeta lui, dar în sens invers acelor de ceasornic ale Micului Prinț, ori neamul lui e înrudit cu regnul reptilian. Parcă aș fi vorbit cu masa ta de bucătărie, care se știe, nu reacționează decât la limba cariilor.